C.M.T. – Originale

1 octombrie 2011

C.M.T. Originale

Umblă zvonul prin târg, prin târgul filateliştilor, numit de unii şi “Fila-Târg”, ce este de fapt un târg virtual, că ar putea să existe şi C.M.T.-uri originale. Nu este exclus.

După atâtea aiureli prin care a trecut biata emisiune C.M.T. încep să mă întreb şi eu, nu numai câţiva prieteni, care, ba la telefon, ba pe e-mail, ba pe mess, ba prin miile de comentarii la notele mele pe marginea emisiunii C.M.T. – note care iniţial nu credeam că o să trecă de trei bucăţi – mă întreabă dacă nu cumva am şi nişte mărci C.M.T. normale, adică emise acolo unde se presupune că au fost emise şi nu reimpresiuni sau făcături de care e plină lumea mică a filateliştilor şi cea şi mai mică, mică a amatorilor de C.M.T.-uri. De unde şi vorba den bătrâni “ – Ce e mai mică şi mai mică decât lumea filateliştilor? “ Nu, nu clasorul de furnică … ci cel cu C.M.T.-uri veritabile … sigur. Probabil …

Când aveam şi eu mai multe mărci din C.M.T. ce-mi trece mie prin cap? Nu, n-aţi gicit nici de data asta. Nu un glonţ uite atâta ci un gând cam şui, să i le arăt domnului Marcel Şapira. Mă ia deoparte, acolo în camera unde acum e cârciuma, pe atunci acolo stăteau doar aşii filateliei şi bate nervos cu degetele în clasor. « – Astea sunt toate ? » da, spun eu cam nedumerit. « – Aruncă-le! ». Păi dece Dom Şapira ? « – Nu sunt bune, sunt false, toate sunt false, poate doar ăsta n-o fi, poate şi ăsta, dar mai bine, ca să fi sigur, aruncă-le pe toate ! ». Nu, nu i-am urmat sfatul drastic al Marelui Maestru în ale Filateliei. M-am dumirit eu încet, încet cam ce voia să spună, dându-mi seama de complexitatea problemei C.M.T. Întâi l-am rugat să-mi cedeze câteva bucăţi. Nu a fost deloc uşor la început. Apoi, văzând că nu le dau mai departe cu un procent de câştig ci chiar le păstrez, a început să-mi paseze mărci din ce în ce mai interesante şi trebuie să recunosc, chiar şi din ce în ce mai convenabil. Lucru care i-a cam deranjat pe câţiva «confraţi», se strica piaţa. Dar ştia să se răţoiască la ei când era cazul iar eu m-am ales cu nişte mărci splendide, nu numai C.M.T.-uri, dar şi erori, Debreţin I şi II, cu variantele lor filatelice. Şi mai ales cu colecţia “Şapira”, în original sau în copie, cu cele 14 volume despre emisiunile de mărci postclasice, ocupaţii şi erori filatelice. Nu numai că mi-au fost de folos, dar îmi sunt şi acum.
Vrând nevrând am început să studiez mărcile C.M.T. şi celelalte “ocupaţii”. Este o zonă fierbinte, este zona cenuşie a filateliei româneşti. Când crezi că ai putut ajunge la o concluzie, atunci îţi cade pe cap un “contraargument”, o marcă ce îţi dovedeşte că ai plecat de la o ipoteză greşită. Nu vorbesc de apariţiile săptămânale de supratipare fanteziste ce încep să inunde siturile de vânzare din ţară şi străinătate. Acelea intră deja în zona penalului, fiind pur şi simplu înşelătorii. Domnul Max Peter le-a deconspirat şi acele situri ar trebui să-şi facă ceva curăţenie în ogradă. Mai în glumă mai în serios propusesem ca acele mărci să fie puse la vânzare într-un capitol separat, numit, propuneam eu, “kk”. Iată că situl unguresc “Profila” a separat mărcile acestea, punându-le într-un capitol “fără garanţie”, ceea ce pentru mine este clar şi suficient. Dealtfel doar dintr-o aruncătură de ochi, te apucă râsul. Tipuri de caractere ce nu au existat, culori ciudate, date fanteziste, ţări emitente sau localităţi ce nu au aspirat niciodată la o asemenea cinste. Iată că se poate! Înainte, acolo era “butoiul de pulbere” al mărcilor cu supratipar având ca suport mărci uzuale ungureşti, fie ele din WW1, fie din WW2.

Hai să vedem câteva C.M.T.-uri considerate şi de alţii şi de mine ca fiind originale.

Bine, bine, dar şi acestea de mai jos sunt originale, nu este aşa? Eu votez pentru.

Singura diferenţă este că nu sunt trecute în lista lui Jan Czerniawski.

– - – - – - – - – -
Toate drepturile rezervate asupra textului şi imaginilor. © Copyright 2011 Cornelius Ionescu

Comments (2)

1. Ei, vrem-nu vrem, treaba rămâne încă încurcată. Lipsa de material (în afara lipsei surselor bibliografice) o văd eu ca fiind de vină. Am avut de mai multe ori surpriza să găsesc asemenea mărci puse bine în multe colecţii. Pur şi simplu, toţi le stochează şi nu prea sunt încântaţi când îi rogi să le arate.
   Pe la diverse licitaţii tot mai apar piese. Dar la nişte preţuri de… te dor dinţii! În toate cazurile, niciuna dintre piese nu are vreun certificat. Dar să le studiezi numai în poze, e o treabă care nu se face. Din două considerente: nu e profesional corect, apoi sunt multe elemente de care nu-ţi poţi da seama decât dacă ai piesa în mână. Bătrânul Wlli Nathanson spunea că dacă nu “simţi” marca după pipăit, atunci nu poţi să spui că te pricepi. Şi avea dreptate, săracul.
   Marea majoritate a pieselor din fosta colecţie Şapira îmi sunt cunoscute. În afara acestora, am mai reuşit şi eu să strâng câte ceva, dar nesemnificativ. Dar de văzut, am văzut destul de multe. Şi cu toate acestea, încă nu mă pot pronunţa. Am făcut şi măsurători, am ajuns chiar la concluzia că există piese (atât catalogate, cât şi necatalogate) care au supratipare aplicate cu acelaşi ştemplu, dar tot nu sunt pe deplin lămurit cu unele aspecte.
   Cea mai dificilă treabă rămâne în continuare procurarea pieselor pe scrisori, pe fragmente sau cu ştampile relativ clare, lizibile. Acestea sunt de departe poate unele dintre dintre cele mai rare piese ale perioadei. Şi problema este că numai pe baza acestora s-ar putea trage ceva concluzii cât de cât pertinente, în opinia mea. Aproape toate piesele obliterate sau pe scrisori pe care le-am avut în mână (cam 25-30 de piese, cred) le-am considerat complezenţe. Pentru cele văzute numai în ilustraţii, nu mă pot pronunţa.
   Comentariu by Peter — 1 octombrie 2011 @ 21:41
   
2. #Peter: Aveţi perfectă dreptate. Iar din piesele circulate efectiv, multe sunt trimise de la notari către tribunalul din Colomeea, piese aranjate să fie circulate astfel chiar de către Jan Czerniawski. Iar treaba cu pipăitul este adevărată. Chiar îţi poţi da seama până şi de natura unui supratipar. Totuşi acum avem la dispoziţie, de bine de rău, scanere bune, care ne pot spune destul, la o rezoluţie de 1200dpi. Marea problemă la identificarea C.M.T.-urilor este că supratiparul a fost aplicat manual, cu diferite presiuni, cu un pic de alunecări laterale, se simte că dedesubt au fost un teanc de hârtii. Au mai fost aplicate şi de cel puţin şase oameni, soldaţi în speţă, fiecare cu tipicul lui involuntar.
   Dar toate aeste impedimente nu ne pot opri să mestecăm un pic aceste mărci. Plus plăcerea de a le privi, chiar când prezintă incertitudini. Tocmai de aceea le-am prezentat faţă-verso şi la 600dpi.
   Am văzut la licitaţia actuală din Elveţia – pe situl lor, vreau să spun! – un plic circulat autentificat BULAT. Sunt multe piese despre care se spune că sunt autentificate de el, doar că nu sunt prezentate şi pe verso, deci trebuie să-i credem pe cuvânt, ceea ce în privinţa timbrelor nu mi-a plăcut niciodată.
   Comentariu by Cornelius Ionescu — 2 octombrie 2011 @ 01:16