Danteluri eronate
11 februarie 2011
Dantelurile timbrelor. O lume dantelată. O lume
de hârtie. Cui i-o fi trecut prin mintea cea beată să se apuce să-şi
numere dinţii care-i încap în doi centimetri? Numai un poet filatelist –
o combinaţie de neconstruit dealtfel – a putut face aşa ceva. Şi aşa a
rămas în istorie ca dantelura să fie numărul de dinţi ce încap în doi
centimetri. Stomatologic. Stupid.
Eu când mă gândesc la danteluri, mă gândesc la dantele, la acele
fete-bunici cu ochelari ce croşetează dantele pentru rochii de mireasă
ce nu se mai poartă, ce stau şi se îngălbenesc apoi prin sertare de
scrinuri mâncate de carii. Sau mă gândesc la dantelele colorate ale
aurorei boreale ce acoperă cerul Finlandei în nopţile albe de iunie. Cum
să măsori faldurile aurorei cu un odontometru, fie el de carton sau de
plastic? Este o impietate numai gândul.
Şi stau acum şi mă uit într-un clasor la găurile neîndemânatice cu care au fost ornate nişte timbre mai frumoase sau mai urâte.
Parcă
un satrap a dat cu un bici cu ţinte pe bietele bucăţele de hârtie. Iar
eu, cu un sadism greu de înţeles le-am adunat la un loc tocmai pe
acestea, sub o altă bucată de hârtie, pe care am scris, aşa ca la muzeul
Antipa « Danteluri eronate ». Stupid. Rece.
Şiruri
întregi de găuri puse acolo unde nu trebuie. Peste toţi regii noştri,
atâţia câţi au fost. Patru. Mai buni sau mai răi. Doi buni, unul rău şi
unul care practic nu a fost. Dar şi peste Lomonosov, cel cu tabelul
nelipsit de la orele de chimie, peste muncitoarea noastră socialistă ce
spărgea normele în 1955, peste olimpiada de la Roma, cea din 1960, o
serie interesantă, dar pe care dantelura a făcut-o bizară deabinelea. Şi
câte nu or mai fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu