luni, 14 aprilie 2014

Danteluri eronate

11 februarie 2011

Danteluri eronate

    Dantelurile timbrelor. O lume dantelată. O lume de hârtie. Cui i-o fi trecut prin mintea cea beată să se apuce să-şi numere dinţii care-i încap în doi centimetri? Numai un poet filatelist – o combinaţie de neconstruit dealtfel – a putut face aşa ceva. Şi aşa a rămas în istorie ca dantelura să fie numărul de dinţi ce încap în doi centimetri. Stomatologic. Stupid.
     
    Eu când mă gândesc la danteluri, mă gândesc la dantele, la acele fete-bunici cu ochelari ce croşetează dantele pentru rochii de mireasă ce nu se mai poartă, ce stau şi se îngălbenesc apoi prin sertare de scrinuri mâncate de carii. Sau mă gândesc la dantelele colorate ale aurorei boreale ce acoperă cerul Finlandei în nopţile albe de iunie. Cum să măsori faldurile aurorei cu un odontometru, fie el de carton sau de plastic? Este o impietate numai gândul.

     
    Şi stau acum şi mă uit într-un clasor la găurile neîndemânatice cu care au fost ornate nişte timbre mai frumoase sau mai urâte.
      
    Parcă un satrap a dat cu un bici cu ţinte pe bietele bucăţele de hârtie. Iar eu, cu un sadism greu de înţeles le-am adunat la un loc tocmai pe acestea, sub o altă bucată de hârtie, pe care am scris, aşa ca la muzeul Antipa « Danteluri eronate ». Stupid. Rece.
     
    Şiruri întregi de găuri puse acolo unde nu trebuie. Peste toţi regii noştri, atâţia câţi au fost. Patru. Mai buni sau mai răi. Doi buni, unul rău şi unul care practic nu a fost. Dar şi peste Lomonosov, cel cu tabelul nelipsit de la orele de chimie, peste muncitoarea noastră socialistă ce spărgea normele în 1955, peste olimpiada de la Roma, cea din 1960, o serie interesantă, dar pe care dantelura a făcut-o bizară deabinelea. Şi câte nu or mai fi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu