30 august 2012
A fost prima zguduială a
buzunarelor după război. Se zvonise de mai mult timp că o să vină, dar lumea
era credulă încă. Nu le ajunseseră încă sovromurile, foametea adevărată şi cea
indusă de cotele de alimente ce se duceau în Rusia Sovietică pentru
întreţinerea maşinii de război. Chiar şi unii economişti încă mai credeau că nu
ne vor lăsa americanii, ne vor băga şi pe noi în Planul Marshall. Ne-au invitat
ei dar nu ne-au lăsat ruşii, de teamă să nu le scăpăm din gheare. O altă
variantă ar fi fost să se facă un împrumut în America, dar, din aceleaşi motive,
nu s-a putut. S-a preferat să se scoată mai mult de jumătate din masa monetară
de pe piaţă, luând pur şi simplu toţi banii de pe piaţă şi înapoind doar o mică
parte, aproape egal la toţi.
Pe 15 august 1947 a
venit şi stabilizarea, o expropriere a banilor de la populaţie. S-au schimbat
20.000 de lei vechi pentru un leu nou, dar cu limite şi nu la fel pentru toţi.
Salariaţilor li s-au schimbat 3 milioane de lei vechi iar ţăranilor 5 milioane.
În plus, ţăranilor ce îşi dăduseră cotele la stat li s-au mai schimbat încă
două milioane şi jumătate de lei vechi. Celor fără de servici li s-a schimbat
doar un milion şi jumătate de lei.
Se dădea sfoară în ţară pe la rude şi prin vecini, care vrea bani! Dar cele
3 milioane nu însemnau mare lucru, lumea mai avea şi ea câte ceva, deci nu prea
erau amatori. Se dădea jumătate din sumă pentru cei care erau amabili.
Monedele le luam noi, copiii, să jucăm pălmicica sau la perete, umblam cu pungi de pânză la noi, pline cu „fise”, căci altceva nu mai reprezentau monedele. Pungile erau verde închis, cu două şnururi la gură, americane get-beget, date în cadrul ajutoarelor pentru copii, pline cine ştie cu ce, că la noi nu au mai ajuns decât pungile goale, ba şi astea date la negru.
Monedele le luam noi, copiii, să jucăm pălmicica sau la perete, umblam cu pungi de pânză la noi, pline cu „fise”, căci altceva nu mai reprezentau monedele. Pungile erau verde închis, cu două şnururi la gură, americane get-beget, date în cadrul ajutoarelor pentru copii, pline cine ştie cu ce, că la noi nu au mai ajuns decât pungile goale, ba şi astea date la negru.
Cu timbrele a fost o
debandadă. Abia se tipăreau şi nu mai erau decât maculatură. S-au încercat tot
felul de fiţe. Serii mici, urmate de serii mari, tiraje reduse, degeaba. Abia
acum, după 45 de ani au început şi timbrele de inflaţie să aibă cât de cât o
valoare. Nu avea plicul atâtea feţe pe care să se lipească timbrele. A apărut
şi la noi „covorul de timbre”, toată faţa plicului acoperită de timbre. La
stabilizare naşii mei au rămas cu nişte saci buni plini cu bani, cu toate că
băgaseră destui alţi saci în tablouri de valoare, care le-au prins bine în
timpurile care au mai venit. Au trebuit să plătească gunoierii ca să le ia
sacii cu bani. Fusese director la Malaxa. S-a descurcat pe urmă înfiinţând o
cooperativă ce făcea mingi de cauciuc! A mai mers treaba un pic. Pe urmă ceva
închisoare, apoi a tot vândut din tablouri. Sau le-a dat mită. Până şi comuniştii
au devenit colecţionari …
Vă arăt o faţă, de fapt
un spate de plic pe care sunt lipite nu mai puţin de 50 de timbre uzuale cu
Regele Mihai, în valoare de 200 lei fiecare, deci 10.000 de lei în total.
covor de timbre - inflaţia - 12 iulie 1947 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu